Ianuarie 2010

„Educaţia este descoperirea treptată a ignoranţei noastre”.

(Will Durant)

EDITORIAL

Din când în când, să emoţionăm...

De curând am aflat cu bucurie de la un psiholog specialist în educaţie că româna este încă o materie care place chiar şi elevilor cu scepticisme serioase cu privire la utilitatea multor materii. Cărui fapt aş putea datora – recunosc – măgulitoarea descoperire? Poate că limba şi literatura română pare mai accesibilă, în calitatea ei de materie principală de bac. Poate. Dar cred că motivul merge mai departe. Limba şi literatura română oferă ceva special – emoţie intelectuală dublată de emoţie estetică. În câmpia aridă a datelor exacte şi a paginilor „de învăţat”, româna lasă loc fertil emoţiei: o asociere neaşteptată de termeni, replica memorabilă a unui personaj, atmosfera unei descrieri, o metaforă tulburătoare... Prin aceste momente cred că româna s-a insinuat măcar o dată în sufletul oricăruia dintre noi.

Şi pentru că raţionamentul face din emoţia estetică elementul său cheie, gândul mă duce la o temă generoasă din programa clasei a IX-a: Literatura şi alte arte. Literatura, arta cuvântului, în dialog cu celelalte arte, ale sunetelor, culorilor, formelor şi volumelor, imaginii...

Dar de ce ar trebui să vorbim despre artă la orele de limba si literatura romana?

Bineînţeles, există în primul rând motivarea teoretică, cea care aşează literatura pe locul ei, doi, în schema artelor fundamentale contemporane, iar o abordare a disciplinei fără o astfel de contextualizare nu ar fi completă. Ea se impune ca necesară mai ales pentru înţelegerea acelor noţiuni de estetică pe care le uzităm în orele noastre – vezi katharsis, sau sincretism. Apoi, în societatea contemporană, la datele căreia vrem să ne adaptăm permanent conţinuturile, tendinţa este de realizare a aşa-numitei ars una, o artă unică în care limbajele interferează, în scopul transmiterii aceluiaşi mesaj complex. Cinematografia este produsul cel mai la îndemână al acestui fenomen. Din punct de vedere estetic, simultaneitatea originii formelor artei şi permanenta lor conlucrare nu este totuşi un lucru nou, ea fiind afirmată de celebrul Hegel în „Estetica” sa şi de fondatorul istoriei artei Winhelman în „Istoria artei antice”, pentru a fi reluata de Goethe, Benedetto Croce, Blaga sau Baudelaire. Spunem că pictorul realizează o simfonie de culori, sculptorul realizează o simfonie de linii şi volume, iar unii critici literari afirmă că orice bucată literară bună poate constitui un poem muzical, lucru probat de o pleiadă de compozitori (vezi operele Faust, Manon Lescaut, Tosca, Traviata, Rigoletto, Paiaţe, Oedip etc). Cinematografia, cea de-a şaptea artă, este exemplul obişnuit al combinării codurilor, şi dacă toate artele se înfrăţesc, literatura şi cinematografia putem spune că trăiesc în simbioză.

Au fost încercări ale unor gânditori de a proclama literatura „regina artelor”, singura care are ca formă de expresie cuvântul. O asemenea încercare de hiperbolizare a rolului literaturii o întâlnim la Borges, care proclama faptul că „universul însuşi este o carte din care trebuie să citim”. Lectura ar fi, după aprecierea sa, chiar esenţa existenţei umane, aceasta concepţie fiind preluată de la scolasticii din Evul Mediu. Noi însă nu dorim să absolutizăm rolul literaturii.

Dorim, totuşi, să nu uităm, printre comentarii şi noţiuni teoretice, că literatura este o artă al cărei obiect este fiorul, emoţia, care se împleteşte cu celelalte arte, care creează frumosul, chiar din urât sau din realism crud, care transcende cotidianul existenţial şi ne ajută să cunoaştem momente de trăire a „sublimului”, pentru că „oamenii nu pot fi liniştiţi prin progresul inteligenţei şi al necesităţii, ci prin recunoaşterea morală a frumuseţii supreme, care slujeşte drept ideal pentru toată lumea, în faţa căreia toţi s-ar prosterna şi s-ar linişti: iată cum ar veni adevărul în numele căruia toţi s-ar îmbrăţişa şi ar începe să acţioneze, încercând să atingă (frumuseţea)”(Dostoievski, Scrisori despre literatura şi artă) .

Am avut de multe ori posibilitatea de a experimenta împreună cu elevii redescoperirea unităţii primare a artelor. În primul rând, prin diversele lucrări pe care copiii le-au realizat: colaje, caligrame, afişe, ilustraţii pentru o pagină de poezie sau pentru coperţile unei cărţi, o scenă de teatru, exemplele şi posibilităţile sunt multiple, oferind astfel posibilitatea manifestării diverselor înclinaţii artistice ale acestora, de a reafirma împletirea formelor artei şi de a emoţiona...

Audierea unei poezii, în recitarea autorului, a cântecului inspirat de aceasta, vizionarea videoclipului asociat, vizionarea unei prezentări power-point, a unui fragment de film au dat posibilitatea înţelegerii noţiunilor de sincretism, viziune regizorală, circulaţia temelor şi a motivelor, identitatea de simboluri.

Ca o concluzie, Literatura şi alte arte este o ocazie de a ne reconfirma cuvintele lui Ernesto Sabato: „Literatura, ca şi pictura şi muzica, este mijlocul prin care accedem la esenţialul din om, inapt pentru logică: visele, emoţiile, dragostea, ura, speranţa, angoasa, sensul vieţii.” Este darul literaturii, şi al artei în general, de a trezi emoţii estetice. Poate acestea vor rămâne mai puternic în amintirea elevilor noştri decât informaţiile. Să nu ne abţinem deci, din când în când, să emoţionăm.

prof. Ionela BAŞOTĂ

Gr. Şc. Sanitar, Bistriţa

FOTOEVENIMENT

La CCD Bistriţa-Năsăud, o nouă grupă de cadre didactice participă la cursul de formare continuă „Intel Teach – Instruirea în societatea cunoaşterii”, din cadrul proiectului de grant POSDRU „Cariera didactică în societatea cunoaşterii adaptată la regiunea NV”.

De la domnul Trandafir la voluntariatul zilelor noastre

După1990, sub imperiul încercărilor de revenire la o reală democraţie, la normalitatea faptelor în toate domeniile de activitate, modelul sadovenian al dăruirii didactice, oferit prin intermediul domnului Trandafir, părea caduc, era salutat cu un zâmbet puţin ironic, puţin condescendent.

Simbolul domnul Trandafir nu mai era la modă, lumea şcolii nu mai avea nevoie de el, fiindcă noi, slujitorii şcolii, facem reformă, suntem riguroşi, ficşi, aplicăm tot felul de reţete, tragem „linie” sub ele şi ne declarăm mulţumiţi. Nu avem timp de sentimentalisme, profesorul a devenit un „aplicator” de „scheme” verificate şi răsverificate.

Mulţi ani, după 1990, modelul domnului Trandafir, a fost asociat dascălilor care şi-au desfăşurat o bună parte din misiunea didactică în anii comunismului. Apoi, treptat-treptat, matricea dăruirii didactice pe care a sugerat-o domnul Trandafir atâtor generaţii de slujitori ai învăţământului, a început să fie din nou căutată, dezgropată şi adaptată vremurilor noastre aflate într-un continuu proces de modernizare şi reformă.

În această stare de revenire la dăruirea didactică, adăugată unei reale reforme a învăţământului, se înscriu şi activităţile de voluntariat.

În oraşul Beclean din judeţul Bistriţa-Năsăud, pe lângă parohia greco-catolică „Sfinţii Petru şi Pavel” funcţionează un centru de voluntariat. El se află în al doilea an de activitate, fiind deservit de 20 de persoane, specialişti în diverse domenii: profesori, învăţători, medici, jurişti, economişti, psihologi etc.

Foarte mulţi dintre componenţii acestui centru de voluntariat sunt profesori şi învăţători care pregătesc elevii (indiferent de confesiune, de naţionalitate, de şcoala de provenienţă), oferindu-le gratuit ore de limba şi literatura română, matematică, limbi străine, fizică, istorie, operare pe calculator, muzică, sculptură, consiliere etc.

Într-o societate în care orice serviciu, oricât de mic, înseamnă costuri, cheltuieli, munca dascălilor voluntari din Beclean pare o poveste incredibilă, iar aceşti actori ai dăruirii par nişte „frumoşi nebuni” care parcă se pun de-a curmezişul unei epoci bazate pe mercantilism şi individualism.

Să fie această activitate de voluntariat răsunetul unui îndepărtat ecou venind din programul Şcolii Ardelene?

Sau ei au subscris îndemnurilor Papei Ioan Paul al II-lea, conform căruia „Munca de voluntariat este antidotul individualismului... mărturia valorii dăruirii gratuite”.

prof. Ion Radu ZĂGREANU

Şc. Gen. „Liviu Rebreanu”, Beclean

Rolul metodelor interactive în activitatea din grădiniţă

Obiectivul principal al activităţii în grădiniţă trebuie să fie dezvoltarea şi stimularea copiilor prin modalităţi care să asigure bazele unei personalităţi independente şi creatoare ţinând seama de particularităţile individuale şi de ritmurile proprii fiecărui copil.

Metodele de învăţământ reprezintă căile folosite de educatoare în grădiniţă în scopul sprijinirii copiilor să descopere viaţa, natura, lumea, ştiinţa. Ele sunt totodată mijloace prin care se dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacităţile copiilor de a acţiona asupra naturii, de a folosi roadele cunoaşterii, transformându-şi caracterul şi dezvoltându-şi personalitatea.

Un aspect al reformei învăţământului presupune înlocuirea metodelor tradiţionale cu unele metode mai noi, metode ale gândirii critice, bazate pe principiile învăţării active. În cazul aplicării acestor metode, copilul este pus în situaţia de a descoperi singur informaţia, În acest fel ea fiind reţinută mai uşor şi pentru o perioadă mai lungă de timp.

Există multe metode prin care copiii pot învăţa sau exersa concepte sau deprinderi. În acest sens, este foarte important demersul pe care educatoarea sau părintele îl poate iniţia în direcţia stimulării interesului copilului pentru cunoaştere, a interesului pentru a căuta informaţia necesară şi pentru a o utiliza în contexte variate.

Metodele interactive conferă activităţii „mister didactic”, se constituie ca „o aventură a cunoaşterii”, în care copilul este participant activ, întâlnind o serie de probleme sau situaţii complexe, prin analize şi dezbateri descoperind răspunsurile la toate întrebările, rezolvând sarcini de învăţare, simţindu-se responsabil şi mulţumit de finalul lecţiei.

Copiii înţeleg şi observă că implicarea lor este diferită, ajung să înţeleagă că nu trebuie să-şi marginalizeze partenerii de grup, să aibă răbdare cu ei, exersându-şi toleranţa reciproc.

Aceste metode implică mult tact din partea educatoarelor, acestea trebuind să-şi adapteze stilul didactic în funcţie de situaţie, să fie entuziasmată după fiecare reuşită, progres înregistrat de grup sau de copil, în vederea pregătirii motivaţiei pentru următoarele sarcini.

Metodele interactive acţionează asupra modului de gândire şi de manifestare a copiilor, ele fiind prezentate ca nişte jocuri de învăţare, de cooperare, distractive, nu de concentrare, învăţând copiii să rezolve problemele cu care se confruntă, să ia decizii în grup şi să aplaneze conflictele.

Situaţiile de învăţare rezolvate prin metode interactive de grup dezvoltă copiilor gândirea democratică, ei exersând, în fapt, gândirea critică şi înţelegând faptul că, atunci când analizează un personaj, comportamentul unui copil, o faptă, o idee, un eveniment, ei critică comportamentul, ideea, fapta, nu critică personajul din poveste sau copilul, adultul.

Didactica modernă aduce în faţa dascălilor o multitudine de metode interactive: metoda predării-învăţării reciproce, mozaicul, cascada, metoda piramidei, învăţarea dramatizată, pânza de păianjen, brainstorming-ul, metoda pălăriilor gânditoare, caruselul, metoda proiectului, experimentul, portofoliul etc.

Prin felul în care solicită întrebări, prin felul în care organizează activitatea de formare şi informare a copilului, prin accentul pe care-l pune pe dezvoltarea proceselor cognitive-aplicative, educatoarea influenţează comportamentul activ şi creativ al copilului.

Jocul de rol, experimentul, observaţia, jocul interactiv, portofoliul, metoda proiectului, sunt câteva din metodele interactive ce pot fi utilizate cu succes în grădiniţă.

Oportunităţile acestor metode ar fi următoarele:

• încurajează copiii să pună întrebări;
• stimulează comunicarea prin discuţii şi dezbateri între copii, dar şi între copii şi educatoare;
• stimulează spiritul critic constructiv, capacitatea de argumentare şi de căutare a alternativelor;
• limitează constrângerile şi factorii ce produc frustrarea;
• cultivă independenţa cognitivă, spontaneitatea şi autonomia în învăţare;
• favorizează accesul la cunoaştere prin forţe proprii, stimulând atitudinea reflexivă asupra propriilor demersuri de învăţare;
• educă capacitatea de a privi lucrurile, de a-şi pune întrebări neobişnuite despre lucruri obişnuite;
• portofoliul oferă o perspectivă de ansamblu asupra activităţii copilului pe o perioadă mai lungă de timp;
• asigură o mai bună punere în practică a cunoştinţelor, o mai bună exersare a priceperilor şi deprinderilor;
• asigură o mai bună clarificare conceptuală şi o integrare mai uşoară a cunoştinţelor asimilate în sistemul naţional.

În aplicarea acestor metode pot să apară şi unele riscuri rezultate din necunoaşterea acestor metode, a modului lor de aplicare, din necunoaşterea particularităţilor de vârstă şi mai ales individuale a copilului.

În cadrul fiecărei metode, copiii primesc sarcini de învăţare. Acestea sunt foarte diferite de la o metodă/tehnică la alta, explorând o mare varietate de capacităţi, fiind necesar ca ele să îndeplinească anumite condiţii:

• să fie transmis timpul alocat sarcinii de lucru;
• să fie descrisă gradual;
• să fie legată de viaţa reală;
• să ofere posibilitatea copiilor a de se autoevalua, corecta, de a comunica cu colegii;
• în formularea întrebărilor să se folosească taxonomia lui Bloom.

Copiii achiziţionează cunoştinţele diverse, pe care apoi le integrează, le combină pentru rezolvarea sarcinilor formulate de adult.

Pentru rezolvarea sarcinilor de învăţare există mai multe „chei de investigare” (analize, comparaţii, experimente, investigaţii) pe care copiii învaţă să le folosească la descifrarea noilor concepte, idei, noţiuni, probleme.

Efortul copiilor trebuie să fie unul intelectual, de exersare a proceselor psihice şi de cunoaştere, de abordare a altor demersuri intelectuale, interdisciplinare decât cele clasice prin studiul mediului concret şi prin corelaţiile elaborate interactive în care copiii îşi asumă responsabilităţi, formulează şi verifică soluţii, elaborează sinteze în activităţi de grup, intergrup, individual, în perechi.

Aplicarea metodelor interactive impulsionează dorinţa de a trăi într-o lume care să comunice, să identifice probleme, să le rezolve, să se bucure de fiecare reuşită împreună.

inst. Crina LINUL

Şc. Gen. „Tiberiu Morariu”, Salva

Valenţele educative ale şezătorilor de iarnă valorificate în cadrul unui proiect educativ şcolar

"Folclorul şi valenţele lui educative"

Folclorul reflectă o anumită viziune despre lume şi viaţă, exprimă noianul de idei, sentimente, convingeri pe care poporul le-a trăit şi pentru a căror înfăptuire a luptat în decursul istoriei sale milenare. Arta noastră populară, manifestată sub toate aspectele ei, prezintă o bogăţie nepreţuită de comori pentru toţi aceia ce-şi iubesc patria şi neamul.

Dintre cei care-şi iubesc tradiţiile şi obiceiurile, începând cu cele prilejuite de fiecare eveniment important din viaţa poporului şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite la aceste datini, facem parte şi noi, cadrele didactice şi elevii de la C.S.E.I. Beclean.

Frumuseţea reliefului zonei noaste este completată de portul, obiceiurile şi meşteşugurile ţinutului binecuvântat prin statornicia credinţei sale de Dumnezeu.

O caracteristică a ţării noastre este aceea că românului îi place să cânte, posedând calităţi vocale deosebite. Această zonă a excelat şi excelează prin reprezentanţi vocali cu mari resurse, solicitaţi de cele mai cunoscute şi pretenţioase scene ale lumii, situându-ne în rândul popoarelor cu mari tradiţii şi resurse sociale.

Poeţii bistriţeni au cules poezii şi cântece, le-au adunat în culegeri folclorice şi s-au inspirat din acestea creând noi valori ale literaturii culte. Muzica îl ajută pe om să treacă de cele mai grele momente ale vieţii, doina de jale şi dor fiind un argument viu în acest sens.

Valorile estetice şi etice cuprinse în folclorul bistriţean constituie o sursă inepuizabilă pentru formarea umanistă şi morală a copiilor. Date fiind valenţele formative şi educative ale folclorului şi artei populare tradiţionale, nouă, profesorilor, ne revine nobila misiune de a iniţia copiii în comorile inestimabile ale creaţiei populare seculare.

Frumuseţea portului popular, atât de diversificat, frumuseţea cântecului popular, datinile şi obiceiurile străbune – şezătorile, obiectele de artă populară lucrate de mână, cu sufletul, de către artişti populari, sunt valori spirituale româneşti de neîntrecut. Aşa cum spunea marele compozitor George Enescu, „Ceea ce este important în artă este să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe alţii să vibreze”.

Având la bază aceste considerente, am încercat să le valorificăm în cadrul activităţilor culturale, punând accent pe datini şi obiceiuri străbune – şezătorile de iarnă –, copiii fiind scoşi din cursul tumultuos al vieţii, învăţând astfel să trăiască frumuseţea portului şi cântecului popular, al dansului popular în timpul lucrului din şezători.

Pentru a reuşi o adevărată performanţă în organizarea unei şezători la copiii cu C.E.S., pentru a pune în valoare valenţele educative ale acesteia, este necesară participarea activă şi afectivă a tuturor copiilor la activitate, oglindind în acest fel bucuria lor de a cânta, dansa, lucra, de a purta costumul popular etc.

Pentru a evidenţia cele spuse, prezentăm, în continuare, un proiect educativ şcolar gândit şi derulat în unitatea noastră, cu titlul „Şezătorile de iarnă”, având ca iniţiatori pe prof. Crina Lup şi Gabriela Rusu, cu adresabilitate elevilor clasei a VII-a şi a IX-a.

Scopul acestui proiect viza consolidarea cunoştinţelor referitoare la obiceiurile şi tradiţiile populare româneşti, urmărindu-se, în fapt, educarea viitorilor cetăţeni din UE, care implică, printre altele, şi cunoaşterea mai atentă, reconsiderarea şi valorificarea trăsăturilor specifice poporului nostru.

Pentru elevul din mediul şcolar, folclorul – arta populară a zonei în care s-a născut şi se dezvoltă – este oglinda ce reflectă anii de civilizaţie, de existenţă, de trăire a clipelor grele sau frumoase. Cunoaşterea şi transmiterea tradiţiilor, dar mai ales realizarea unui muzeu al satului, poate constitui pentru viitorii locuitori ai localităţii o adevărată „carte de vizită”.

Proiectul a avut ca obiective generale educarea copiilor pentru cunoaşterea, valorificarea şi respectarea tradiţiilor locale, dezvoltarea ataşamentului tinerei generaţii faţă de valorile credinţei străbune, ale istoriei şi culturii locale, obiectivele specifice vizând cunoaşterea tradiţiilor cu specific local, manifestarea dorinţei de păstrare a obiectelor tradiţionale pentru expunerea lor în muzeul şcolii, participarea cu interes la căutările izvoarelor folclorice şi tradiţiilor locale.

Activităţile propuse s-au concretizat în formarea unei echipei de lucru şi stabilirea responsabilităţilor, organizarea unei expoziţii în cadrul C.S.E.I. Beclean cu obiecte tradiţionale locale colecţionate de la locuitorii din comunele învecinate, precum şi desfăşurarea unei activităţi cultural-educative – „Şezătoarea”.

Toate activităţile desfăşurate în cadrul proiectului ne-au dat posibilitatea să constatăm că elevii îndrăgesc, reţin, îşi însuşesc şi dau atenţie deosebită acestor tipuri de activităţi, acestea fiind extrem de eficiente în evoluţia comportării individuale şi de grup.

Ca o concluzie, se poate spune că folosirea folclorului şi a artei populare în activitatea elevilor contribuie la îmbogăţirea şi extinderea orizontului artistic al copiilor, la educarea sentimentelor de dragoste, admiraţie, mândrie, respect faţă de comorile creaţiei populare, la cultivarea trăsăturilor de personalitate caracteristice omului nou, de care are nevoie societatea noastră astăzi.

Folclorul face parte din fiinţa românului. Ne naştem cu dragostea pentru tradiţiile şi obiceiurile noastre ca popor, datoria noastră, ca şi cadre didactice, fiind de a valorifica bogăţia inepuizabilă a frumuseţilor tradiţionale, de a dezvolta în sufletele elevilor noştri respect şi dragoste pentru aceste frumuseţi.

Elevii sunt foarte receptivi la activităţile care prezintă frânturi din folclorul românesc, participă cu mare plăcere, se implică activ în desfăşurarea lor, fiind dornici de a se îmbrăca în costume populare româneşti, de a dansa şi de a cânta, aşa cum o făceau odinioară bunicii noştri. Sufletul lor ajunge să cuprindă aceste frumuseţi, să le înţeleagă rostul şi rolul în existenţa noastră ca popor, prin întreaga muncă educativă desfăşurată urmărindu-se transmiterea întregului bagaj de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi legate de frumuseţile folclorului românesc.

prof. Gabriela RUSU

prof. Crina LUP

CSEI Beclean

Jocul didactic matematic şi valoarea lui cognitiv-formativă la clasa I

Jocurile didactice au neaşteptate implicaţii psihopedagogice, ele dezvă¬luind miracolul combinaţiilor, dezvoltând imaginaţia, flexibilitatea gândirii şi plăcerea căutărilor. Astfel, se naşte de la bun început capacitatea de a „vedea” diferite căi de operare cu date şi de a căuta multiple şi diverse soluţii - premise hotărâtoare ale construcţiilor independente şi originale.

Locul principal în activitatea zilnică a unui copil îl ocupă, evident, jocul. Prin joc copilul îşi satisface nevoia de activitate. Jocul are rolul de a dezvolta funcţiile latente, ducând la antrenarea funcţiilor fiziologice şi a celor psihice.

Odată cu începerea şcolii, în derularea procesului instructiv-educativ al copilului se observă eficienţa folosirii jocului şi importanţa lui în creşterea acţiunii formative a şcolii.

Jocul didactic îl stimulează pe copil, îl face să înveţe cu plăcere, îi antrenează pe cei timizi făcându-i mai activi, mai volubili, cultivându-le încrederea în capacităţile lor, captându-le totodată atenţia pe tot parcursul activităţii didactice. În aceste cazuri, nu este vorba de introducerea jocurilor care răpesc mult timp pentru organizare, ci de jocurile legate pedagogic de conţinutul lecţiei predate, care au drept scop trecerea de la jocul propriu-zis la activitatea intelectuală.

Deoarece jocul rămâne o problemă majoră în timpul întregii copilării (cu atât mai mult în clasa I), se impune o exigenţă sporită în ceea ce priveşte dozarea ritmică a volumului de cunoştinţe matematice ce trebuie asimilate de elevi şi, în mod deosebit, necesitatea ca lecţia de matematică să fie completată sau intercalată cu jocuri didactice cu conţinut matematic. Astfel, un exerciţiu sau o problemă de matematică poate deveni joc didactic matematic.

Exemplu de problemă transformată în joc didactic matematic:

Problema: „Într-o cutie sunt bile albe şi negre, minimum şase din fiecare. Se iau la întâmplare şase bile din cutie. Câte bile albe şi câte bile negre pot fi printre cele luate?”

Scopul acestei probleme îl reprezintă consolidarea cunoştinţelor privind adunarea numerelor de la 0 la 10, dez¬voltarea gândirii probabilistice, creatoare a elevilor.

Sarcina didactică: verificarea cunoştinţelor despre descompunerea unui număr într-o sumă de doi termeni.

Elemente de joc: întrecere individuală şi pe grupe (rânduri de bănci).

Material didactic: o cutie cu şase bile negre şi şase bile albe (minimum).

Regula jocului: elevii scriu soluţiile posibile ale problemei pe o foaie de hârtie iar propunătorul strânge foile după un timp dinainte stabilit. Pot apărea următoarele situaţii: bile albe – 6543210; bile negre – 0123456.

Exemple de alte jocuri didactice matematice care pot fi utilizate la clasa I:

1. Completează cu semnul „+” sau „-” pentru a obţine rezultatul corect: 7 2 5; 5 4 9 etc.

2. a) Observă şi completează în casete şi cerculeţe pentru a obţine rezultatul 4; b) Completează termenii lipsă.

Eficienţa jocului didactic şi valoarea lui cognitiv-formativă este condiţionată de proiectarea şi organizarea lui metodică, de modul în care învăţătorul ştie să menţină atmosfera de joc, să înlăture monotonia şi, în acelaşi timp, să urmărească rezolvarea cu succes a scopului didactic propus.

înv. Oltiţa IUŞAN

Şc. Gen. „Avram Iancu”, Bistriţa

Catalizatorul de depoluare a gazelor de eşapament

Datorită creşterii numărului de autovehicule şi nivelelor mari de emisii poluante, problema poluării a devenit un fenomen în creştere în viaţa modernă.

Automobilele emit cantităţi semnificative de CO (otravă), hidrocarburi nearse (HC contribuie la formarea smog-ului), NOx (cauzator de ploi acide), particule fine de solide şi plumb, fiecare în cantităţi care pot produce efecte nedorite asupra sănătăţii şi mediului.

Controalele asupra emisiilor auto au fost impuse pentru prima dată în 1968 în SUA iar, ca urmare, începând cu 1975, pe automobile au fost montaţi catalizatori de depoluare a gazelor de eşapament. Utilizarea catalizatorilor a dus la un control mai bun al emisiilor. Astfel, în urma normelor impuse de U.E. privind limitele de poluare admise (Euro1(1993), Euro 2 (1996), Euro 3 (2000), Euro 4 (2005) şi Euro5 (2008/2009), au fost realizaţi catalizatori din ce în ce mai performanţi.

Rolul catalizatorului este de a reduce foarte mult valorile medii ale poluanţilor importanţi (CO, HC şi NOx). Aceasta înseamnă că în stratul catalitic, au loc următoarele trei reacţii:

1. oxidarea hidrocarburilor

HC + O2 = H2O + CO2

2. oxidarea CO

CO + ½ O2 = CO2

3. reducerea NOx de către CO sau H2 conţinute în gazul de eşapament

NOx + CO + H2 = CO2 + N2 + H2O

trebuie să fie realizate cu eficacitatea cerută de normele în vigoare, în prezenţa unui catalizator unic, denumit din acest motiv catalizator cu trei căi (convertor catalitic).

Catalizatorul, în versiunea cea mai uzuală, este alcătuit dintr-un substrat ceramic (tip fagure de miere), pe pereţii căruia este depusă alumina (Al2O3). Aceasta are rolul de suport pentru metale nobile (Pt, Rh, Pd), care sunt componentele active ale catalizatorului. Convertoarele catalitice reduc cu cca. 90% poluarea dacă motorul funcţionează cu raportul aer-combustibil optim.

Fig. 1. Convertor catalitic
A – catalizator de reducere
B – catalizator de oxidare
C – substrat tip fagure de miere

Fig. 2. Convertor catalitic-secţiune

Fig. 3. Catalizator tip fagure de miere

Pierderea activităţii catalizatorului cu trei căi în timpul utilizării este datorată efectelor termice şi otrăvirii cu contaminanţi ca fosfor, plumb şi sulf. Acesta este motivul pentru care automobilele care au în componenţă catalizator folosesc benzină fără plumb. Plumbul este otravă pentru catalizator.

prof. Daniela MUREŞAN

Gr. Şc. Telciu

Dezvoltarea intelectuală a şcolarului mic

În perioada şcolară mică, se pun în evidenţă o serie de aspecte noi cu privire la dezvoltarea copilului. La 7-8 ani, se constată o lărgire a câmpului vizual, atât a celui central, cât şi a celui periferic, precum şi o creştere a preciziei în diferenţierea nuanţelor cromatice. Treptat, se perfecţionează mişcările legate de aprecierea vizuală, spaţială fină, se organizează, la 10 ani, câmpul vizual al citirii. Între 8-10 ani, sensibilitatea diferenţierii în procesul citirii sporeşte cu 45%, iar după 10-12 ani, cu 60% faţă de perioada anterioară.

Progrese se înregistrează şi în privinţa sensibilităţii auditive. Copilul poate aprecia, pe cale auditivă, distanţa dintre obiecte după sunetele şi zgomotele pe care le produc. Învăţarea citit-scrisului stimulează auzul fonematic şi simţul limbii. În ansamblu, sensibilitatea auditivă capătă funcţii cognitive şi psihice tot mai largi.

Dintre însuşirile dobândite, cea mai evidentă este subordonarea şi includerea percepţiei în acte de gândire, ceea ce duce la creşterea caracterului organizat, sistematizat al activităţii intelectuale şi a celei perceptive. În aceste condiţii, se dezvoltă spiritul de observaţie, ca formă de percepţie superioară. Observaţia, fiind subordonată unui anumit scop, este analitică, sistematică şi are intenţionalitatea inclusă în fiecare din etapele şi momentele ei.

O mare importanţă în dezvoltarea orientării concrete o are acumularea experienţei generale a copilului în direcţia relaţiei spaţiale. Activităţile din şcoală, scrisul, desenul, deplasarea pe trasee mai lungi, facilitează trăirea unor experienţe inedite la care copilul este nevoit să se adapteze şi să-şi valorifice noile achiziţii prin învăţare.

Activităţile de scriere şi de citire pun o serie de probleme de percepţie spaţială legate de forma, mărimea şi particularităţile literelor, de diferenţele dintre literele mari şi cele mici. Confortul în lectură depinde de mărimea literelor, de spaţiul dintre ele, de spaţiul dintre rânduri. Până la 10 ani, percepţia se dezvoltă mult tocmai pe acest plan al descifrării textelor cu litere obişnuite.

Sub acţiunea învăţării, reprezentările suportă modificări esenţiale, atât în ceea ce priveşte sfera şi conţinutul (lărgindu-se, îmbogăţindu-se, diversificându-se), cât şi în ceea ce priveşte modul de a se produce şi de a funcţiona. Copilul reuşeşte să descompună reprezentarea în părţi componente, în elemente şi caracteristici cu care poate opera, independent de contextul situaţiei. El le include în noi combinaţii, creând noi imagini. Totodată, creşte gradul de generalitate al reprezentărilor cu care operează. În procesul învăţării, copilul operează frecvent cu scheme şi imagini ce facilitează manipularea de informaţii, în care un rol important îl joacă reprezentările. Pe baza acestora se dezvoltă şi conceptele. Copilul îşi însuşeşte o serie de simboluri încă din joc, ca apoi să realizeze că literele, cuvintele, numerele, diferite semne, conservă cantităţi şi relaţii semnificative. Treptat, reprezentările şcolarului mic se eliberează de caracterul lor difuz, contopit, nediferenţiat, devenind mai precise, mai clare, mai sistematice, mai coerente.

Progrese importante de-a lungul micii şcolarităţi realizează procesele gândirii, constând, în principal, în apariţia şi consolidarea construcţiilor logice, mediate, reversibile, care înlocuiesc procedeele empirice, intuitive, naive ale etapei precedente. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi care permit copilului să întrevadă anumiţi invarianţi, cum ar fi cantitatea de materie, greutatea, volumul, timpul, viteza, spaţiul. Copilul ajunge să surprindă fenomene inaccesibile simţurilor (permanenţa, invarianţa), gândirea sa ridicându-se în plan abstract, categorial. Reversibilitatea, adică inversarea operaţiilor, întoarcerea în punctul de plecare, reprezintă baza psihologică a admiterii invarianţei.

Sub influenţa procesului de învăţământ se dezvoltă operaţiile de gândire absolut indispensabile oricărei activităţi intelectuale: analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, clasificarea şi concretizarea logică. Gândirea devine mai profundă, ca rezultat al creşterii gradului de flexibilitate şi mobilitate, al utilizării diferitelor procedee de activitate mintală.

Gândirea şcolarilor mici este caracterizată de o puternică legătură de concret, accesul la o nouă informaţie sau la o nouă noţiune fiind condiţionată de percepţii şi de reprezentări. Gândirea devine cauzală, fiind aptă să surprindă şi să înţeleagă numeroase relaţii cauzale relativ simple.

Soluţionarea problemelor de gândire presupune organizarea unor mijlociri ce se fac prin asociere de judecăţi în raţionamente, deoarece rezolvarea de probleme constă în stabilirea legăturilor între datele ei şi raportarea acestor elemente la cunoştinţele asimilate anterior. În activitatea mintală are loc o organizare ideativă complexă de stereotipuri, de modalităţi de lucru (scheme, algoritmi), prin care se realizează rezolvarea, dar şi o reprezentare mintală a desfăşurării problemei, o verificare mintală a ipotezelor. Algoritmii însuşiţi în perioada alfabetizării au o stabilitate mai mare faţă de cei însuşiţi în perioadele următoare. Specific vârstei şcolare mici, este creşterea considerabilă a volumului memoriei. Comparativ cu clasa întâi, în clasa a patra se memorează de 2-3 ori mai multe cuvinte. În acelaşi timp, se îmbogăţesc indicatorii trăiniciei şi rapidităţii memorării diferitelor conţinuturi. Cresc precizia şi plenitudinea proceselor de reproducere mnezică în raport cu procesele de recunoaştere. Dacă, la 7-8 ani, copiii recunosc aproximativ 24 din 30 de cuvinte percepute şi reproduc aproximativ 5, în jurul vârstei de 11 ani recunosc 28 şi reproduc 11. Cam prin clasa a III-a, elevul începe să-şi cultive în mod activ memoria şi procesele ei: fixarea, păstrarea, recunoaşterea şi reproducerea.

O altă trăsătură importantă a memoriei şcolarului mic este caracterul său concret, intuitiv. Deşi se constată un progres net al memoriei verbal-logice sub influenţa diferitelor cunoştinţe, a noţiunilor sistematice în procesul de învăţământ, memoria intuitivă este dominantă încă la această vârstă.

instit. Marineta OLARIU

Şcoala cu clasele I-VIII, Girov, judeţul Neamţ

Peştera Izvorul Tăuşoarelor

Peştera Izvorul Tăuşoarelor este un spaţiu mirific, hărăzit de Dumnezeu rebrişorenilor, ea fiind a doua peşteră ca adâncime din ţară.

Peştera Tăuşoare face parte dintr-un complex carstic mai extins, care mai include Peştera Jgheabul lui Zalion şi Peştera lui Măglei, ansamblu carstic cunoscut sub numele de Complexul carstic Tăuşoare-Zalion. Ea este situată pe versantul stâng al Văii Izvorul Tăuşoarelor, din bazinul superior al râului Gersa (descoperită în anul 1955 de învăţătorul Leon Bârte) şi are o resurgenţă la Izvorul Rece în bazinul râului Telcişor. Se află la 23 de km nord de centrul localității Rebrişoara, ramificaţia rutieră spre peşteră aflându-se în faţa bisericii, pe DN17D (km 31,2), de unde urcăm apoi valea Gersei până în Poiana Ursului, la confluenţa Gersei cu Izvorul Tăuşoare, ajungând astfel acest obiectiv turistic.

La peşteră mai putem ajunge din Parva, pe Valea Arşiţei-Tarniţa Iepurelui (6 km) ori prin Valea Telcişorului, peste Vârful Văratic, la obârşia Gersei, iar de aici, prin Poiana Ursului, se urcă pe Valea Izvorul Tăuşoarelor. Peştera a rămas în topul celor mai adânci din ţară, până în 1992, când a fost întrecută de „Avenul din Grind” din masivul Piatra Craiului, care măsoară peste 500 m adâncime.

La această dată, Peştera Tăuşoare ocupă locul şase în topul lungimilor cu cei 16.130 m şi locul doi în cel al denivelării cu 416,6 m (din care numai 356 m în profunzime şi 105,6 m ascendent faţă de intrare) în România.

Pe vremuri, Tăuşoare era numită de către localnici „Gaura Zânelor”, ei fiind convinşi că aici locuiesc fiinţe supraomeneşti, capabile să producă nenorociri oamenilor. Scurgerile de apă prin fisurile de calcar au dus la formarea stalactitelor (depuneri de calcar, în formă de con alungit, pe tavanul unor peşteri) şi stalagmitelor (formaţiuni calcaroase, în forma de con alungit pe solul unor peşteri), denumite în trecut „sloiuri”, oamenii susţinând cu tărie că acestea ar avea în compoziţiei „lapte de zână”. Scăderea producţiei de lapte la stânele din Muntele Bârlea şi împrejurimi era pusă pe activitatea acestor zâne, care, chipurile, ar fi luat „laptele oilor”, depozitându-l în aceste frumoase formaţiuni.

Tradiţia cerea ca cel mai vrednic cioban sau proprietar de oi să intre în peşteră şi să „readucă laptele furat”. Pentru ca reuşita să fie asigurată, sătenii înălţau rugi divinităţii la gura peşterii într-un adevărat ritual la care participau doar cei de parte bărbătească, femeile nepurtând noroc într-o astfel de încercare. Cel intrat în peşteră era primit cu emoţie şi bucurie la ieşirea sa din adâncuri, iar „sloiul” purtat în mână era arătat cu mândrie celor prezenţi, în uralele fericite ale asistenţei, apoi era sfărmat şi pus pe „grunzul de sare” lins de oi, cu convingerea că acestea îşi vor recăpăta laptele. Mulţi dintre cei care au pătruns în peşteră relatează că s-au lovit de lilieci şi au văzut zâne care încercau să-i oprească să ia „sloiul” şi să-l aducă la lumina zilei.

Discuţiile purtate cu îngrijitorii acestei peşteri (Toma Ţărca, Ion Roş şi Gheorghe Boghiu) şi gospodarii din vecinătatea obiectivului turistic au pus în evidenţă fapte şi informaţii demne de a fi cunoscute de către cei interesaţi.

Învăţătorul necalificat Leon Bârte profesa în satul Gersa IV şi a aflat din gura oamenilor despre această „gaură” în anul 1955. Dascălul, intrigat de faptul că apele Izvorul Tăuşoarelor parcă seacă de la un anumit punct, curios, căută în zonă şi, la baza unui perete stâncos, în dreptul unei îngrămădiri de bolovani, simţi un curent de aer. Îşi continuă cercetarea şi, după înlăturarea bolovanilor de la locul cu pricina, descoperă intrarea într-o peşteră puţin atrăgătoare, dar care promitea să dezvăluie o lume fantastică.

Deosebit de curajos şi încrezător în propriile-i forţe, temerarul Leon Bârte coboară câte puţin, zi de zi, în această grotă, folosindu-se de îmbrăcăminte groasă (temperatura fiind scăzută) şi de lămpi de carbid, împrumutate de la minerii din Parva, locul său de naştere. Prin organele locale ale satului, încercarea reuşită a învăţătorului va fi adusă la cunoştinţa Institutului Speologic „Emil Racoviţă” din Cluj, iar cercetătorul dr. Iosif Viehmann va trece la studierea acesteia.

În primii ani după descoperire, a fost exploatată şi cercetată parţial de speologi ca Iosif Viehmann, M. Şerban, T. Rusu iar mai târziu de Gh. Racoviţă şi V. Crăciun. În anii ‘60 şi ’70 are loc colaborarea cu Societatea speologică valonă Liège din Belgia, condusă de A. Doemen, cu care se cartează o galerie numită apoi „a belgienilor”.

Un sprijin important pentru explorarea peşterii a mai fost primit şi din partea grupului speologic din Basel (Elveţia), condus de W. Janz. În acest stadiu al explorării, peştera avea o lungime totală de 8 km. Spre anii ’80, lucrările de cercetare şi cartare sunt susţinute de studenţii speologi ai Centrului Universitar Cluj M. Domşa, D. Nicoară, P. Cristian, R. Mihăilaş, C. Patalita, E. Silvestru şi V. Bocârnea. Dintre studente, Oana Crăciun Moldovan a colaborat cu 55 de ore de cartare. Ca urmare, lungimea totală a fost estimată la peste 16 km (16.130 m), adâncimea maximă fiind de 600 m, iar diferenţa de nivel de 461,6 m, prin care deţine, de altfel, recordul de denivelare în România.

Informaţiile oferite de Toma Târca, primul custode al peşterii, permit o descriere sumară a acesteia.

În galeria de intrare se coboară pe o pantă de aproape de 40⁰ şi se ajunge la prima scară, care are o lungime de 12 m; urmează patru scări între doi şi opt metri şi un podeţ, prin aceasta poposindu-se la Galeria de 700 Paşi, prin care se ajunge în Sala Meselor. De aici, printr-o altă galerie, paralelă cu prima, şi având o lungime de 1 km, putem merge înapoi şi ajungem în Sala Muntelui. Înaintând din Sala Meselor prin Gaura de Şoarece şi prin Cuburile de Zahăr pătrundem în Galeria Terminală şi ajungem la Sorbul Vechi. Tot din Sala de Mese se poate ajunge la Galeria Ghipsului, unde întâlnim fermecătoarele stalactite, stalagmite şi flori de ghips, numite anthodite.

Specialiştii clujeni au reuşit cartarea ei şi, în consecinţă, putem prezenta o descriere obiectivă a acesteia indicând traseele şi denumirile diferitelor galerii, săli, şi sisteme.

Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor s-a format pe un sistem de complex de diaclaze, dezvoltate în calcarele bituminoase eocen superior-oligocen, compacte, fosilifere, uneori grezoase, cu vine de calcit. Calcarele au intercalaţii de argile şistoase bituminoase. Se pare că factorul tectonic a avut o importanţă covârşitoare în formarea golului subteran, 90% din cavernament fiind de origine tectonică şi doar 10% ca rezultat al modelării apei. Din pricina orientării şi căderii straturilor de calcar, peştera coboară puternic până în „centrul” ei, considerat a se afla în Sala de Mese, la o adâncime de 205 m.

Galerii lungi, şi nu de puţine ori înguste, leagă sălile mari ale acestei peşteri tinere şi active ce adăposteşte relativ puţine formaţiuni de tipul stalactitelor, stalagmitelor, draperiilor etc. Se remarcă apariţia a numeroase anthodite de gips, ale căror elemente depăşesc uneori zece cm lungime şi sunt grupate în aşa fel încât au aspectul unor crizanteme de cristal. Aceste cristale de gips, cu forme curbate, spiralate şi aspect sidefos (anthodite) constituie o raritate speologică. Interesantă este şi apariţia unor depozite aluvionare stratificate, care colmatează uneori complet diaclazele laterale ale galeriilor peşterii. Studiul acestora este deosebit de important pentru paleoclimatologie, aici, la suprafaţă, întâlnind urme glaciare şi periglaciare. În pereţii de calcar ai galeriilor s-au găsit multe fosile: alge foraminifere, numuliţi, gasteropode. În numeroasele galerii etajate se găsesc mulţi lilieci şi o bogată faună cavernicolă.

Valea Izvorul Tăuşoarelor, care coboară de sub vârful Bârlea, are patru pierderi de apă succesive, în versantul stâng al văii, după cum urmează: prima pierdere are loc la altitudinea de 1.000 m, apa drenându-se prin Galeria Ghipsului; a doua, situată la 970 m, coboară în Galeria Kilometru; a treia (şi singura penetrabilă de om) este situată la altitudinea de 950 de m – intrarea peşterii; ultima pierdere a apei din vale, care alimentează peştera, se află la altitudinea de 930 m şi apare în subteran în Galeria Belgienilor. La capătul aval al acestei galerii, s-a înregistrat punctul cel mai coborât al peşterii numit Sorbul Nou. Celelalte cursuri subterane se unesc în Galeria de Înaintare şi curg până la locul de pierdere în Sorbul Vechi.

Prin galeriile peşterii se drenează în subteran cursul epigeu al pârâului Izvorul Tăuşoarelor. Acesta dispare la cota de 950 m, pentru ca să reapară în Valea Telcişorului printr-o puternică resurgenţă – Izbucul Izvorul Rece (550 m altitudine), la 25 m aval de confluenţa cu Izvorul Şuşiţei. Distanţa aeriană dintre punctul de pierdere al apei în interiorul peşterii şi reapariţia lui la suprafaţa bazinului Telcişorului este de circa şapte km. Trecerea cursului subteran sub cumpăna de apă dintre cel două bazine se realizează prin intermediul fenomenului de captare carstică.

Este important să reţinem faptul că diferenţa de nivel dintre cele două puncte (sorburile peşterii şi resurgenţa de la Izvorul Rece – Telcişor) este de numai 50 m. Aceste supoziţii au fost verificate prin colorările cu fluoresceină făcute la 28 august 1956 – fără rezultat ; la 1 decembrie 1957 – apa marcată apare la Izvorul Rece, după 8 zile; la 18 iulie 1958 – colorantul este aruncat în peştera Jgheabul lui Zalion, afluent subteran al peşterii de la Izvorul Tăuşoarelor, apele colorate apărând tot prin Izvorul Rece, a doua zi; la 13 iulie 1961 – din nou o colorare la Tăuşoare, iar apele apar după două zile, din cauza unor debite foarte ridicate .

Cercetările au evidenţiat faptul că, după Sala de Mese, se află Sala Bilelor, unde s-au găsit 40 de bile de calcar, fenomenul nemaifiind întâlnit în nicio altă peşteră.

În Galeria Ghipsului, găsim cele mai frumoase cristale de ghips din peşterile României, respectiv cristale de selenit curbate care seamănă cu florile şi poartă numele anthodite. Peştera adăposteşte un mineral deosebit de rar în grote, mirabilitul.

Date privind clima peşterii au fost înregistrate pe o perioadă de 25 de ani (1955-1980), ele consemnând valori între 6,5 ⁰C şi 8 ⁰C, luate în special în zona centrală a peşterii. Temperatura medie a reţelei subterane poate fi apreciată la 7-7,5 ⁰C. Variaţii mai importante se înregistrează vara – de circa 3 ⁰C, între galeria principală activă, Galeria de Înaintare, şi Sistemul Z sau 700.

Cu privire la valoarea știinţifică a acestei peşteri, putem preciza următoarele: are o morfologie prin excelenţă tectonică, ce se impune prin dimensiunea şi denivelarea ei; adăposteşte un mineral deosebit de rar în grote, mirabilitul [Na2SO4 .10H2O], în Sala Bilelor descoperindu-se peste 40 de bile de calcar, o parte dintre ele fiind încastrate în rocă, fenomen singular în peşterile româneşti; sunt prezente anthoditele (cristale de selenit curbate, ce imită morfologic o floare) şi întâlnim specia Romanosoma Bârtei Ceuca, diplopod troglobiant nou pentru ştiinţă, al cărui nume eternizează pe descoperitorul peşterii, Leon Bârte.

Peştera Jgheabul lui Zalion, descoperită de acelaşi temerar speolog Leon Bârte, se află în apropierea Izvorului Rece de la Telcişor, aparținând astfel bazinului hidrografic al văii Sălăuţa. Are o lungime totală de 2.100 m şi o denivelare de 226 m. Trecerea apelor subterane de la Tăuşoare la Zalion, pe sub cumpăna de ape care desparte bazinul Gersei de bazinul Sălăuţei, este un important fenomen de captare carstică, numit în literatura franceză „pirateria carstică” (după Iosif Vihmann).

Tot din Complexul Carstic Tăuşoare-Zalion face parte şi Peştera lui Măglei. Ea este situată la nord de precedenta, pe versantul drept al pârâului Izvorul lui Măglei, afluent al Izvorului Tăuşoarelor şi se prezintă sub forma unei grote verticale de 6 m adâncime, terminându-se într-o sală cu dimensiuni reduse. În timpul ploilor abundente sau al topirii zăpezii, ea funcţionează ca un ponor al văii căreia îi aparţine.

Peştera Izvorul Tăuşoarelor a fost declarată monument al naturii, activitatea turistică fiind supravegheată, ca şi întreaga zonă aferentă de 70 de ha, de Dumitru Rotari. Obiectivul turistic se află în grija muzeului Judeţean Bistriţa-Năsăud.

În anii ’70-’80, statul român studia posibilitatea amenajării acestei peşteri pentru a servi ca adăpost în cazul unui atac atomic sau chimic, totul rămânând însă la stadiul de proiect. Speologii clujeni, împreună cu studenţii Facultăţii de Geografie, au organizat primul Revelion în Peşteră, asistenţa, destul de numeroasă, petrecând şi simţindu-se deosebit de bine în adâncuri.

Interesul specialiştilor pentru studierea ei a fost destul de ridicat, peştera regăsindu-se în 10 lucrări publicate, dintre care semnalăm: Aspecte legate de prezenţa peşterii, descriere, topografie şi a întregului compex Tăuşoare-Zalion – semnate de I. Viehmann, M. Şerban şi T. Rusu, Geneza „bilelor” de C. Fabian, Geologia peşterii şi a zonei de E. Silvester, Paleontologia de M. Domşa.

Din păcate, toate aceste minunăţii sunt ascunse bine şi adânc în pământ, puţini fiind temerarii care se încumetă să le descopere. De aproape o jumătate de veac, nu s-au mai găsit banii necesari pentru modernizarea drumului care leagă Rebrişoara de peşteră, nici pentru deschiderea unei noi intrări în Galeria Kilometru şi, cu atât mai puţin, pentru amenajarea turistică, până jos, în Sala de Mese, adică la 205 m. De asemenea, nimănui nu i-a venit ideea să valorifice la maximum această comoară din adâncuri şi să ofere, aşa cum sugera prof. dr. I. Viehmann, celor care vizitează peştera o Diplomă de performanţă prin care să se specifice că numitul a coborât în una dintre cele mai adânci peşteri ale României. Turismul nu va putea fi revigorat până când nu se va face o analiză atentă a priorităţilor. În loc să inventăm mituri şi să tragem, în zadar, focul la „oala noastră” (vezi bătăliile pentru Complexul Dracula), ar trebui să ne orientăm spre ceea ce ne-a lăsat natura cu adevărat în grijă. Peştera din Rebrişoara, prin dimensiuni, structură, morfologie, frumuseţe şi măreţie merită să fie amenajată corespunzător şi să fie inclusă în circuitul turistic intern şi extern spre folosul locuitorilor acestor zone.

Istoria Tăuşoarelor să se încheie aici? Cu siguranţă nu, căci împătimiţii peşterilor (studenţi, specialişti sau amatori) revin, caută şi, uneori, găsesc o galerie, o fisură care deschide noi orizonturi. În speologie nu există lucruri terminate şi nici recorduri absolute. Totul depinde de cei care iubesc fantastica lume subterană.

prof: Leon BUZILĂ

Şc. Gen. „Iacob şi Ioachim Mureşanu”, Rebrişoara

Comenius – mobilităţi individuale

În perioada 26.10.2009-06.11.2009, am urmat un stagiu de formare prin acţiunea Comenius – mobilităţi individuale, în Franţa, la Bordeaux, având astfel ocazia să obţin documente autentice şi să mă antrenez în didactizarea unui proiect de lecţie. Prin intermediul acestei acţiuni, care se adresează cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar, având ca scop îmbunătăţirea calităţii educaţiei şcolare prin participarea acestora la stagii de formare continuă (stagii care trebuie să se desfăşoare în altă ţară europeană decât aceea în care participantul îşi desfăşoară activitatea profesională), participantul este încurajat să-şi îmbunătăţească cunoştinţele şi competenţele de predare şi să cunoască mai bine modul în care se realizează educaţia şcolară în Europa.

Pe parcursul acestui stagiu, am urmat un curs finanţat de Agenţia Naţională pentru Programe în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale prin fonduri europene – „Stage pédagogique de formateurs de français langue etrangère”, adresat profesorilor de limbii străine la începutul carierei, care doresc să-şi reactualizeze practica la clasă.

Cursul a început prin prezentarea profesorilor şi a structurii de învăţământ din ţara fiecărui participant (România, Ungaria, Germania, Spania, Anglia), împreuna cu dificultăţile pedagogice întâlnite. De asemenea, au fost prezentate metode noi pentru a transforma romanele pentru tineri, albumele, benzile desenate, cinematograful, video, filmele, reclamele, cântecele, în suporturi importante în vederea didactizării unui curs de limba franceză bazat pe gramatică sau pe vocabular, dar şi modul în care se predă o lecţie de franceză ca limbă străină utilizând calculatorul, internetul, studiind limbajul oral şi familial folosit de tinerii francezi.

După prezentarea unui document autentic, însoţit de proiecte didactice create de profesori francezi din cadrul Alianţei, a urmat o nouă etapă de pregătire, concretizată în crearea unui proiect didactic pe baza documentului prezentat.

Tot în cadrul stagiului, au fost prezentate elemente lingvistice legate de franceza orală şi familiară utilizată în special de adolescenţii francezi, asistând totodată la cursuri de predare a limbii franceze ca limbă străină în cadrul Alianţei Franceze. La final, au fost organizate o serie de vizite culturale, care au vizat centrului oraşului, catedrala catolică „Sfântul Andrei”, muzeul Artelor Decorative, strada Sainte Catherine (una dintre cele mai lungi străzi din Europa cu magazine de îmbrăcăminte, încălţăminte, parfumerii etc.), zidul de verdeaţă aflat pe o stradă din centrul oraşului, teatrul din Bordeaux, poarta de intrare în oraşului Bordeaux, cinematograful Utopia, podul de piatră care trece peste fluviul Garonne împreună cu cheile acestuia, librăria „Mollat” (cea mai mare librărie independentă din Europa).

Dat fiind faptul că specificul acestei zone îl reprezintă vinurile (regiunea Aquitaine produce peste jumătate din vinurile din Franţa), am fost conduşi la Şcoala de vinuri din Bordeaux unde ni s-a vorbit despre diferitele tipuri de vin existente pe piaţă, dar şi despre preţurile acestora (aici am aflat că o butelie de vin vechi din pivniţele unui castel de vază, spre exemplu castelul Ychem, cu multe premii obţinute pentru calitatea vinului, poate ajunge până la 2000-3000 Euro). La sfârşitul cursului am degustat diferite tipuri de vin, încercând să descoperim aromele utilizate în obţinerea lui.

Tot în cadrul stagiului a fost inclusă şi vizita castelului Taillon, a culturilor de viţă-de-vie, a beciurilor şi a cuvelor unde se ţine vinul. În afara vizitelor din cadrul stagiului am avut timp să vizităm şi alte locuri unice din Europa: duna lui Pillat din oraşul Arcachon (cea mai mare dună de nisip din Europa – 114 m înălţime, 3 km lungime), în faţa ei aflându-se marea iar, dacă este timp frumos, de pe vârful ei se văd munţii Pirinei. Am făcut, de asemenea, şi o plimbare cu vaporul pentru a vedea oraşele situate lângă mare, locurile unde se cresc stridiile şi casele ţărăneşti construite pe apă. În week-end am mers la teatru. Extrem de interesante au fost rămăşiţele palatului Galian şi arenele acestuia, care datează din secolul al IV-lea.

La sfârşitul stagiului fiecare participant a trebuit să prezinte un proiect (proiectul meu a tratat didactizarea unei lecţii de gramatică: predarea viitorului cu ajutorul meteorologiei).

Ne-am despărţit cu promisiunea de a ţine legătura şi de a demara şi alte proiecte între şcolile din care facem parte.

prof. Mihaela VIDICAN

Şc. Gen. Şintereag, structura Blăjenii de Jos